Cred ca totusi prefer sa te ascult. Cintind, daca s-ar putea. Sau, in fine, macar si citind. Citind, de exemplu, din “Moartea lui Bunny Munro”, cu vocea cavernos-melodioasa cu care-ti cinti baladele criminale. 

(Dar cum eu nu trimit (inca) esemes-uri cintaretilor, ci numai scriitorilor, ar trebui sa spun ceva despre carte, nu?)

La inceput era gata-gata sa nu-mi placa, pentru ca nu prea ma dau in vint dupa mizerabilisme si anti-eroi patetici si dezabuzati. Dar Bunny Munro si povestea sa reusesc sa se ridice deasupra acestui tipar plicticos. Sint momente de poezie pura, sint derapaje suprarealiste, sint scene pline de umor dark, si exista chiar un anume soi de duiosie. Lucrurile astea fac cartea sa fie destul de inegala, ca un cocktail care n-a fost bine amestecat. Dar gustul e bun. E cool. E efervescent. Da dependenta, astfel incit nu mai vrei sa lasi cartea din mina.

Cu toate astea, draga Nick Cave, cred ca nici o carte pe care ai putea s-o scrii nu se compara cu vocea ta, mai ales atunci cind isi imblinzeste forta picurind in ea nitica melancolie grava, precum in – sa zicem – “God is in the house”. Si n-o sa uit niciodata cea mai frumoasa melodie/duet de dragoste ever: