Te-am facut plicticos, pedant, didactic, m-am lamentat si m-am tinguit, am jurat sa te pastrez pentru la pensie, m-am alintat cit am putut, facind parada de superficialitatea mea, ca sa-mi ascund, de fapt, un soi de lipsa de chef temporara si chiar idee fixa, nu stiu de unde naiba ivita, ca eu n-as fi in stare sa te citesc. Chiar si blogul s-a nascut tot din aceasta idee fixa (dar asta e un lucru, cred eu, bun…). Ei, si acum, draga domnule Mann, iata ca a venit momentul sa recunosc ca ai cistigat

Am citit “Casa Buddenbrook”  intr-o saptamina, mi-a placut la nebunie, a fost la inceput ca unul dintre acele seriale linistite si domoale de la TVR, cu domni cu mustati si favoriti, domnisoare cu bucle si umbrelute, intrigi si pasiuni mocnite, peisaje reci, nordice si, deci, melancolice, serate fastuoase care intotdeauna desteapta bovarismul din mine si ma fac sa regret ca m-am nascut prea tirziu, intr-o epoca a colantilor, cizmelor UGG si discotecilor cu muzici bubuitoare si, deci, enervante. Stiu precis ca locul meu era acolo, ah, ce rochii as fi putut sa am, ce palariute, cum as fi suspinat dupa vreun locotenent cu mustatile frezate si ce frumos as fi dansat polca si vals! Dar n-a fost sa fie, domnule Mann, m-am nascut in secolul XX, mi-am luat de curind chiar si cizme UGG (o oroare, te rog sa ma crezi!), iar cartea ta e mult mai mult decit un serial de altadata de pe TVR. E atit de umana si-atit de trista, nu e deloc didactica si pedanta (cum crezusem eu la inceput). Si, culmea, am gasit si umor pe alocuri, sint pe acolo niste personaje teribil de comice. Stiu ca de-aici si pin’ la Muntele Vrajit e cale lunga, dar, domnule Mann, cred ca acesta e inceputul unei frumoase prietenii intre noi doi…

Intrerupem programul de SMS-uri pentru o transmisiune aproape-in-direct de la Festivalul de literatura (www.filb.ro) care se intimpla zilele astea la Clubul Taranului. 

In seara a doua am vazut asa:

- un moderator care a facut atitea gafe si incurcaturi incit a devenit aproape simpatic si aproape iti parea rau ca se termina pentru ca ai fi vrut sa-l mai asculti ca sa mai rizi nitel
- un  Phillip O’Ceaillagh foarte simpatic si relaxat ale carui raspunsuri si povesti (cea despre iubita din Iran care citea Coelho sau despre cele doua doamne irlandeze care au hotarit sa-i mai dea o sansa, in ciuda faptului ca il considerau un mare misogin) au fost mult mai misto decit fragmentul pe care l-a citit (care se invirtea in jurul unei gagici si-a unei pizza proaste)
- un scriitor bulgar (netradus inca la noi) care a reusit sa fie plicticosenia intruchipata, atit la scris cit si la oral. in plus, asa cum se intimpla in astfel de cazuri, a vorbit si foarte mult.
- un Matei Florian absolut delicios cu povestea lui despre un pitic peltic pe nume Usi, din noua carte cu pitici care se cheama “Si Hams si Regretel” (Hams cu M, nu cu N). Presimt o serie de SMS-uri catre pitici, precum si catre autor
- doi autori foarte misto, fiecare in felul lui (unul haios si altul grav), pe care regret ca nu i-am citit pina acum: Radu Pavel Gheo si Razvan Petrescu. Am aflat de la ei cum se vedeau filmele porno, inainte de 89, pe programele sirbesti, cum se pune la cale un jaf armat, cit de importanti sint bunicii in viata unui om si cum sa te sui intr-un copac in asteptarea unui interviu pentru o slujba.
- citeva discursuri de inceput mai lungi decit ar fi trebuit, dar noroc ca lucrurile au sfirsit prin a fi firesti si relaxate
- desigur, covrigii tari pe care i-a remarcat si Dragos…
- savantul are par pe frunte, voi reveni cu amanunte.

Cred ca totusi prefer sa te ascult. Cintind, daca s-ar putea. Sau, in fine, macar si citind. Citind, de exemplu, din “Moartea lui Bunny Munro”, cu vocea cavernos-melodioasa cu care-ti cinti baladele criminale. 

(Dar cum eu nu trimit (inca) esemes-uri cintaretilor, ci numai scriitorilor, ar trebui sa spun ceva despre carte, nu?)

La inceput era gata-gata sa nu-mi placa, pentru ca nu prea ma dau in vint dupa mizerabilisme si anti-eroi patetici si dezabuzati. Dar Bunny Munro si povestea sa reusesc sa se ridice deasupra acestui tipar plicticos. Sint momente de poezie pura, sint derapaje suprarealiste, sint scene pline de umor dark, si exista chiar un anume soi de duiosie. Lucrurile astea fac cartea sa fie destul de inegala, ca un cocktail care n-a fost bine amestecat. Dar gustul e bun. E cool. E efervescent. Da dependenta, astfel incit nu mai vrei sa lasi cartea din mina.

Cu toate astea, draga Nick Cave, cred ca nici o carte pe care ai putea s-o scrii nu se compara cu vocea ta, mai ales atunci cind isi imblinzeste forta picurind in ea nitica melancolie grava, precum in – sa zicem – “God is in the house”. Si n-o sa uit niciodata cea mai frumoasa melodie/duet de dragoste ever:

Nu prea e frumos ce-o sa fac, dar n-am incotro, o sa ma joc de-a telegraful fara fir:

Draga Cormac McCarthy,
Citit “The Road”. Placut. Puternic. Minimalist. Postapocaliptic. Poetic. Intunecat. Bonus: invatat verbe noi engleza. (ex. to shroud = a invalui)

Draga Julian Barnes,
Bifat “Papagalul lui Flaubert”. Incintata. Frivol. Jucaus. Spumos. Aflat multe chestii noi si interesante (ex. parerea lui Gustave despre trenuri). Facut pofta de recitiri.

Draga Juan Carlos Onetti,
Inceput “Viata scurta”. Abandonat. Cam plictisit. Totusi, placut stil. Sud-american. Emotional. Dens. Poveste greoaie si diluata. Poate mai incerc…

Update: Lasat naibii Ulysses, infulecat Moby Dick. 2 zile, 700 pagini. Batut record de pe vremea cind citeam Jules Verne. Fana forever! Aflat amanunte inutile pentru o femeie (ex. cum se  clasifica marsuinii, ce e aia un gam sau un waif, cum se transeaza un casalot). Caut urgent baleniera pentru imbarcare!

Bonus: cele mai cautate SMS-uri pe net sint cele “de mort” si “de tort”!

Si, la sfirsit, sfirsitul poeziei lui DE CE:

de ce m-ati dus de linga voi
de ce nu merge filelist
de ce nu ramin insarcinata
de ce nu vii comentariu
de ce nu ne-am tras-o pina acum (3 milioane cautari)
de ce nu merge hi5
de ce oare te-am cunoscut
de ce omul trebuie sa cunoasca schimbarile produse de anotimpuri
de ce am suferit
de ce pling bebelusii
de ce pling chitarele versurile
de ce plingi la nesfirsit
de ce plutesc vapoarele
de ce pling femeile
de ce pocneste biciul
de ce regimul alimentar nu este post
de ce reptilele nu clocesc oua
de ce Baltagul este roman mitic (cu variatiunea: politist)
de ce reprezinta manastirile importante centre culturale
de ce se zbate ochiul
de ce sughitam
de ce se electrizeaza parul
de ce trag clopotele mitica
de ce te-ai dus taticul meu
de ce ti-au inghetat sarutarile fierbinti
de ce traim (6 milioane cautari)
de ce toate domnisoarele
de ce toarce pisica
de ce uram barbatii
de ce urla cainii
de ce iubim femeile
de ce vrei sa lucrezi la noi
de ce vrei sa ma vezi ratacind printre strazi
de ce vrem sa fim bogati
de ce vorbim in somn
de ce vreau sa fiu profesor
de ce zboara avioanele
de ce zimbeste Mona Lisa
DE CE UIT??? (4 milioane cautari)

(altfel spus, draga Bogdan Dumitrescu)

Imi imaginez ce groaznic trebuie sa fie atunci cind vrei sa faci literatura, dar faci, in schimb, advertising. Treaba asta poate fi o trauma. Se vede in fiecare rind al povestirilor tale din volumul “SMS”. Gaselnitele povestirilor sint excelente (de ex: publicitatea va evolua in asa hal in viitor, incit se vor afisa mesaje publicitare pe pleoapele prostituatelor, vizibile in timpul mimarii obligatorii a orgasmelor de 30 de secunde prevazute prin contract), rupte din isteria societatii de consum, a unei epoci artificiale, a vietii pe fast-forward din “zilele noastre”. Dar eu cred ca sint mai degraba simburi de literatura, schite ale unor posibile nuvele (sau, de ce nu, chiar romane). Sint insemnari, scurte eseuri, strafulgerari. Pe de alta parte, ele se reunesc intr-un volum numit SMS, adica cel mai scurt dintre genurile literare, daca pot spune asa. Sint prinsa in propria mea capcana, deci

Draga autorule de SMS, astept urmatorul volum. Pina atunci, sper sa primesti o mostenire de la o matusa milionara din America de care habar n-aveai, ca sa poti lasa, naibii, advertisingul (sau orice fel de alte joburi daunatoare) si sa te poti dedica, in sfirsit, literaturii. 

cu simpatie,

vera

Unii oameni pur si simplu nu sint facuti sa traiasca pe lumea asta, au un destin tragic care-i urmareste toata scurta lor viata, o sensibilitate uriasa si coplesitoare prin care filtreaza lumea, facind-o sa se vada ca prin niste ochelari cu dioptrii gresite. Viata ca un cosmar continuu. Monstruoasa, cruda, cu scurte strafulgerari de frumusete aproape imposibil de suportat. Oamenii astia se consuma ca o luminare si mor tineri, dupa ce apuca sa scrie doar citeva carti, sa compuna citeva cintece sau sa picteze citeva tablouri. Sint un fel de stele cazatoare, chiar daca pentru destinul lor exista explicatii stiintifice si diagnostice medicale: TBC osos, gripa spaniola, epilepsie, niste nume care ascund de fapt neputinta lor de a trai in lumea in care traim cu totii.

Max Blecher a murit la 29 de ani rapus de TBC-ul care-l chinuise din frageda tinerete, Egon Schiele la 28 doborit de aceeasi gripa spaniola care-i ucisese iubita (dar gripa n-a fost o intimplare, fusese bolnavicios toata viata), Ian Curtis de la Joy Division s-a sinucis la 24, ravasit de epilepsie si angoase, cu inima sfisiata de vinovatie si impartita intre cele doua femei pe care le iubea.

Nu stiu de ce mi-au venit toti in minte acum, dupa ce am recitit “Intimplari din irealitatea imediata”, o carte pe care n-am bagat-o deloc in seama la vremea ei si care acum m-a intristat teribil. La fel ca filmul “Control” pe care l-am vazut anul trecut la TIFF, o bijuterie alb-negru despre lupta lui Ian Curtis cu el insusi, si ca tablourile lui Schiele vazute acum doi ani la Viena. Mi se pare ca fac parte cumva din aceeasi “familie”, au ceva sfisietor, un tip de sensibilitate pe care numai o suferinta extrema si atroce ti-o poate da. Se simte in contorsionarile personajelor lui Schiele, cu membre rasucite si priviri demonice, in vocea si gesturile lui Curtis, in vibratia intunecata a muzicii lui, in viziunile ireale si funambulesti ale lui Blecher.

Vai, ce m-am mai distrat la ultimul tau film! A fost cea mai tare comedie cu nazisti pe care-am vazut-o vreodata (de fapt, nu-mi vine acum in minte nici o alta comedie cu nazisti, dar sint sigura ca tre’ sa existe). Asta si pentru ca am citit inainte tot soiul de timpenii despre Inglorious Basterds, care bateau apa-n piua cu singele, scalparile si violenta, asa ca ma asteptam la o gasca de nebuni (bastarzii) care isi iau foarte in serios misiunea sfinta de a scapa lumea de nazisti, ma asteptam la valurile de singe din kill bill, la un brad pitt racnind penibil.

M-am inselat: totul a fost o parodie delicioasa (de nazisti, de filmele cu nazisti, de filmele facute pe vremea nazistilor) cu dialoguri sparkling, casting perfect (Cristophe Waltz rulz!) si zeci de referinte pour les connaisseurs & obsedati de filme (asa ca tine).  Oricum, un lucru e clar: tu faci filme de dragul filmelor vazute si a tonelor de cinema ingurgitate, nimic nu e real in filmele tale (in sensul ca nu-si trag seva din viata, ci din cinema – chestie pe care am citit-o mai demult la Andrei Gorzo, da’ n-am inteles-o la vremea aceea, acum insa pricep perfect ce voia sa zica, Inglorious Basterds e cea mai buna dovada!).  Cred ca vreau sa-l mai vad o data, sa gasesc mici chichite subtile…

* pt ca tot am vazut ca e Tarantino week… aici si aici.

sau cum sa trisezi cu gratie de la indatoririle poetico-esemeso-bloggeristice.  astazi, ceva special, o intrebare care bintuie orice om incepind cu gingasa virsta de 3 ani, o intrebare eterna, uneori retorica, o intrebare care penduleaza naucitor intre endocrinologie si metafizica, poezie si politica, amor si providenta. 

doamnelor si domnilor, DE CE? 

cine stie raspunsul la intrebarile de mai jos, a descoperit secretul universului!

de ce au nevoie plantele
de ce ai plecat
de ce a murit ion dolanescu 
de ce se stinge focul
de ce are vulpea coada
de ce apar cosurile
de ce au luptat romanii pentru unire
de ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda
de ce banii nu au valoare in timp
de ce boala suferea ion dolanescu
de ce curge singe din nas
de ce cascam
de ce cade parul
de ce creste euro
de ce citim
de ce ciocanitoarea este numita doctorul padurii
de ce dor sinii
de ce divorteaza bogdan olteanu
de ce doare splina/ficatul/ovarele
de ce dragostea doare
de ce dl goe este o schita
de ce doamne???
de ce eu??
de ce eu denisa??
de ce este importanta zapada
de ce este acuzat adrian nastase
de ce fierbe copilul in mamaliga
de ce fumam/facem febra/sport
de ce fug barbatii de  casatorie
de ce girafa are gitul lung
de ce lacrimeaza ochii
de ce lesinam
de ce gresim
de ce omul lupta impotriva poluarii
de ce lumineaza luna
de ce se vor pensiona romanii in 2013
de ce laptele fiert se acreste mai greu decit cel nefiert
de ce latra ciinii
de ce le cad penele la perusi
de ce ma minti
de ce ma stringi in pumnul tau
de ce ma privesti si taci

pai, chiar asa, de ce? 

 (selectiuni din program, partea I. Va urma)

Tot ma plingeam eu ca scriu numai domnilor… Asa ca, dintre tot felul de doamne si domnisoare care mi-au trecut prin minte, te-am ales taman pe tine pentru ultimul esemes inainte de vacanta.

Draga printesa Repede-Repede, trebuie sa-ti marturisesc ceva: si eu am fost printesa, asa ca stiu exact cum e sa stai intr-un turn si sa astepti sa vina alesul inimii (chiar daca identitatea lui e necunoscuta). Eu, mai precis, sint o combinatie fericita (si, uneori, de-a dreptul nefericita) intre Capriciosa, Esperluette si Badabum, if u know what I mean & daca esti la curent cu cea mai frumoasa carte din lume, aceea a printeselor date uitarii sau necunoscute. Dar am eu o banuiala ca mai iesi din cind in cind la o limonada cu ele…

Draga printesa Repede-Repede, simpatic mai e domnul hobbit care-ti scrie scrisoretele de amor! Cu asa un condei, cred si eu ca Pitic Bun s-a-namorat cit ai zice “peste”. Sau cit ai zice “smeagol”, ma rog, ca tot veni vorba de personaje. Totusi, povestea e surprinzator de cuminte, mai ales ca domnii de la editura au gasit de cuviinta sa specifice pe coperta “basm pentru adulti”; pe mine, una, asta m-a facut sa cred ca voi gasi inauntru ceva mai mult erotism si postmodernism. In afara unor aluzii erotice din versuri, care te privesc in mod direct, draga printesa, tin sa te anunt ca povestea ta si personajele ei au trecut cu brio testul unei domnisoare de aproape patru ani. Ceea ce, te asigur, nu e deloc putin lucru… 

Si pentru ca tot vine vacanta cu trenu’ din Franta si am sa lipsesc o vreme de la indatoririle poetico-bloggeresti, o sa pun citeva versuri din povestea ta pe post de PDS intirziat. 

Atunci Repede-Repede-a mai zis:
Eu sint printesa ta cu coapse albe
Si intre ele-ascund comori de vis,
Si port la git topazele in salbe
Lin clatinate peste flori flaminde,
Anume sa-si desfaca miezul dulce,
Si-astept de secoli, cald sa mi se culce
Acel ce-n asternuturi doar un gind e!
Am scorburi si izvoare mari de miere
Ce-o sa te-mbete dis-de-dimineata,
Piticule, de-o tainica placere
Data s-o gusti cit mai sintem in viata;
Grabeste-te si fii fara sfiala
Cu mica ta stapina-n pielea goala! 

Vacante frumoase!

… dar nu este, pentru ca mi s-ar fi parut, nu stiu de ce, usor impudic. Poate pentru ca tot ce scrie domnul acesta mi se pare, pur si simplu, coplesitor. Prima carte a fost “Intoarcerea caravelelor”, intr-o iarna. O carte de numai o suta si ceva de pagini, pe care am citit-o in mai mult de o luna, putin cite putin, ca si cum ai minca serbet pe ascuns dintr-un borcan pus la pastrare in camara (dar nu pentru ca ar fi fost lesinator de dulce, ci teribil de dens).

Acum, dupa ce am terminat “Ordinea naturala a lucrurilor”, declar cu mina pe inima ca as vrea sa citesc numai Antunes pina la sfirsitul vietii. Citeva motive care mie-mi sint suficiente: povestile intretesute (ca o dantelarie al carei model trebuie sa-l descoperi singur, in timp, pentru ca la prima vedere pare greu de descifrat), poezia picurata in fiecare rind ca o licoare magica, ardoarea cu care istoriseste orice amanunt, forta pe care o au lucrurile grave balansata perfect de ludicul suprarealist al unor scene si, last but not least, Portugalia lui Antunes, Portugalia fierbinte si magica care se proiecteaza deasupra cuvintelor si paginilor si pe care aproape o simti aievea.

Inutil sa mai spun cit de violent imi doresc sa vad si sa simt Lisabona de-adevaratelea…

P.S. 1 Numai din vina unui anume post de pe blogul tlonienilor si a muzicii care bintuie non-stop in lacasul acestora, am ajuns sa fiu din nou “tripata” pe David Bowie

P.S.2 Constat ca nu prea am trimis SMS-uri doamnelor si domnisoarelor scriitoare. Din motive obscure, prezenta lor este destul de slab reprezentata in biblioteca mea… Ma gindeam, dintr-un puseu de corectitudine politica, sa remediez situatia. Any suggestions?