Hai te rog io, grabeste si tu povestea putin si ajungi mai repede in Orasul Soarelui. La cit am asteptat cartea asta (de-abia acu un an am vazut pe net ca povestea nu se opreste atunci cind te-ai apucat tu sa-nveti sa citesti si sa-i trimiti scrisorete lu’ Ochi Albastri, dragutza fata, poate nitel cam tocilara, chiar voiam sa-ti spun ca pare genul care vrea cu orice pret sa faca oamenii mai buni, sa-i invete cum se tine corect furculita pentru peste, maine-poimaine te trezesti ca-ti spune si cu ce sa te-mbraci, te convinge sa-ti schimbi freza, sa lasi mersul la pescuit si s-o insotesti la teatru! in fine…), sa revenim, asadar invatasesi sa scrii si-i trimiteai scrisorele domnisoarei cu ochi albastri, mocnea o idila printre rinduri, ceea ce era kinda cool, si-apoi brusc a venit The End (sau, ma rog, Konetz), ce ciuda mi-a fost, voiam sa nu se mai termine, am colorat toate desenele din carte cu carioca, am scris dedesubt cu creionul toate numele personajelor, am dormit cu cartea sub perna, am facut tot ce se putea face, dar nimic! Si-uite ca abia acuma, s-a dus naibii copilaria intre timp, apare continuarea povestii, am dat sfoara-n tara si pe Facebook (o chestie SF pentru tine), cine ajunge prima-n librarie sa-mi ia si mie un exemplar, vezi si tu ca-i o carte galbena, a aparut la Humanitas, da da, daca te grabesti putin o mai prinzi la Bookfest, si din zbor te rog sa prinzi si cartea a treia din doraminodora si lunabetiluna, aia cu pestepestemamaligaprapadeste!

Hai sa-ti spun direct ca nu mai merge cu ocolisuri! Te rog frumos sa nu ma dezamagesti! Unde-s prietenii tai, unde-i Stietot, Tintisoara aia n-are nici sare nici piper nici marar nici patrunjel si Murdarici e asa stereotip, parca facut dinadins ca sa-nvete copiii sa se spele pe maini inainte de masa. Si nu-i vorba c-am crescut io si aplic alta grila de receptare (bleah, scuze pentru aceste cuvinte!). Nu, pe bune, nu mai zic nimic, ma duc sa citesc mai departe si promit ca o sa am incredere in tine!

… si am tot vrut sa pun niste versuri din cartea asta, dar niciodata nu reuseam sa ma hotarasc care anume. aproape ca nu e pagina in care sa nu-mi placa ceva. si, ah, nu stiam ca poezia poate sa ma si binedispuna in asa fel🙂

deci, la intimplare, pe sarite si alandala:

cit mai sint inca pe pace eu imi spun: bine-am venit

nu credeam s-ajung
a munci vreodata

ma indoiesc ca sa gindesc, gindesc ca sa exist, exist ca sa
scriu, scriu ca sa nu mai gindesc
ca sa traiesc cum traiesc
pentru gloria si/sau batjocura versului romanesc

altul mama nu va mai face, ziceti mersi ca e pace (cum nu
pentru multa vreme era daca-n loc de mandea un gingis han
va nastea).

cea mai intima pornire a mea: a renunta: s-o las balta
e dorinta mea cea mai veche si mai inalta

moartea, ca si soldatul, nu are viata personala
moartea, ca si viata, e o pierdere de vreme (si, pe alocuri,
de viata.)

astept sa dispar nu fac nimic, sint nimicul, sint tot, sint ceva
sint nimeni, sint cineva, sint un gind al meu cu privire la
iubita mea sint ce se vede pe ecran: o mina care trage din
raft un volum de stefan agopian: tache de catifea, o mina
miscind un volan pe-o sosea dintr-un stat american

De fapt, nu vreau sa-ti scriu tie, ci eroinelor tale, care mi se pare ca sint, toate trei, fatete ale aceleiasi femei. Yaraah, Naama si Ella. Trei femei pe care le-am iubit si le-am urit, pe care mi-a venit sa le smulg dintre paginile cartilor, sa le imbratisez, sa le sterg lacrimile, sa le zgudui, sa le trag palme si iar sa le imbratisez, ca un fel de sora a lor, care le intelege nebunia si vulnerabilitatea si neputinta si disperarea si fericirea, ca o sora care a fost acolo cu ele, care s-a intepat de atitea ori in spinii care invelesc orice iubire, care a adunat cioburi si a incercat sa le lipeasca, sperind ca lucrurile se rezolva asa, care s-a lasat purtata de torente imposibil de stapinit, de regrete, de sperante, de sentimente care se contrazic, de vorbe dure si taioase ca pietrele si tandreturi vindecatoare.

Dragele mele, cred ca mult timp n-o sa mai pot citi nimic altceva…

“Am deschis usa. Ea s-a oprit din cantat si m-a privit. Pielea ei era si mai alba, ca sa-i primeasca stralucirea ochilor. Parul ei lins urma linia dreapta a spatelui. Mainile ei. Mainile ei albe, fine, scotandu-mi hainele in timp ce mainile mele scoteau hainele ei. Mainile mele trecand pe suprafata pielii ei. Mainile mele strangandu-i spatele. Mainile mele tinand strans bratele ei, cuprinzandu-le. Palmele mainilor mele cuprinzand bratele ei. Mainile ei infipte in ceafa mea. Mainile mele deschizandu-se, pierzandu-si puterea, apucand aerul. Mainile ei intinse pe covor. Timpul uitat in mainile noastre. Si mainile ei, vii. Mainile ei fiind animale, pisici, pasari, animale salbatice, pe clapele pianului. Si muzica impanzind tot salonul, tot aerul, toata lumea, inauntrul corpului meu gol, inlauntrul coastelor arcuite pe covor: muzica respirata.”

(Jose Luis Peixoto, Cimitirul de piane)

Si asta:

Noi doi incepem sa ne intelegem din ce in ce mai bine. Dar a fost greu, foarte greu, pina sa ajungem aici… Uite, de exemplu, ultima carte de-a ta pe care am reusit s-o dau gata (“Lotte la Weimar”) a fost un adevarat test de rezistenta si rabdare. Jumatate din ea m-am luptat cu cea mai crunta plictiseala. Toate paginile alea de discutii pretioase & pedante dintre fosta iubita din tinerete a lui Goethe (acum o batrina doamna respectabila, dar inca bintuita de nostalgiile unui amor neimplinit) si diverse personaje din orasul si anturajul lui Goethe au fost ca o doctorie amara, greu de inghitit. Numai ambitia si incapatinarea m-au putut face sa merg mai departe!

Apoi, incet-incet, povestea a inceput sa ma prinda. M-am atasat de batrina doamna Lotte. Am lacrimat impreuna cu ea la dineul ala scortos in care marele Goethe (un nesuferit plin de aroganta, te rog sa ma scuzi!) nici macar n-o baga in seama in timp ce saracuta de ea, la venerabila ei virsta, se gatise pentru el ca o scolarita emotionata.

Si, recunosc, sfirsitul e superb! O intorsatura la care nu m-as fi asteptat nici in ruptul capului. El isi lasa in sfirsit morga aia nesuferita la o parte si o asteapta in trasura, la iesirea de la spectacol (o fi Goethe arogant, dar totusi ce-i al lui e-al lui: e un mare romantic!). Si-acolo, in conversatia aia in care totul iese in sfirsit la iveala, in care sentimentele ascunse, tinute zeci de ani sub tacere si inabusite, tisnesc navalnic, in conversatia aia (chiar in ultimele pagini ale cartii) exista un foarte mic amanunt care m-a cucerit definitiv. El ii spune ei, la un moment dat, “iubito”. O singura data, dar cuvintul asta (care pare spus inconstient, aproape scapat din greseala) are o forta extraordinara, o forta in stare sa mature toti acei zeci de ani de tacere, de distanta, de dor nemarturisit. Cu un singur cuvint, se sterge batrinetea, se intoarce timpul inapoi, se reinnoada un fir pe care capriciile destinului il rupsesera prea devreme.

Ah, domnule Mann, asta a fost pentru mine unul dintre cele mai romantice momente din literatura si ma bucur ca am rezistat la aproape 200 de pagini ca sa ajung la el! Multumesc!

P.S. M-am tot gindit la o coloana sonora Goethe + Lotte = Love, dar nu-mi vine nici o idee…

Pentru ca exista autori carora, pur si simplu nu le pot scrie. Unii sint prea contemporani, altii par prea indepartati, unii prea cunoscuti (mai ales in mica noastra lume literara, bintuita de scandaluri), pentru unii nu-mi gasesc cuvintele, iar de altii mi-e cam frica. Iar alteori, desi imi place mult o carte, pur si simplu nu simt nevoia sa-i trimit autorului vreun SMS. 

Asa se face ca domnii Mircea Cartarescu, Cristian Teodorescu si Marin Malaicu-Hondrari au ramas fara de mesaje, desi fiecare dintre cartile lor m-au cucerit, intr-un fel sau altul: pe “Frumoasele straine” le-am luat exact ca pe niste povestiri light&simpatice, ceea ce si sint, fara sa fac comparatii fara sens cu alte scrieri gigantice de-ale autorului; “Medgidia, orasul de apoi” am citit-o chiar unde trebuie, adica la mare, si desigur ca m-am lasat prinsa in plasa miniaturilor in sepia, cele mai multe pline de umor, dar care impreuna compun o istorie, in fond, destul de trista; in fine, autorului “Apropierii”, daca i-as fi scris, cam tot asa i-as fi scris si eu, astfel  incit m-am lasat pagubasa🙂

Totusi, exista un scriitor caruia am de gind sa-i trimit un mesaj, dar astept sa-i citesc si cea de-a doua carte, care trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta. Se numeste Jose Luis Peixoto (si astfel devine clar ca am o slabiciune pentru portughezi)…

Ce mi-a placut dintr-un poem tirziu de Allen Ginsberg (scris in 1984) numit “Improvizatie in Beijing”. 

Scriu poezie pentru ca sufar, m-am nascut pentru a muri, pietre la rinichi, tensiune arteriala ridicata, toata lumea sufera.
Scriu poezie pentru ca ma simt confuz nestiind ce gindesc ceilalti.
Scriu poezie pentru a face un portret exact propriei mele minti.
Scriu poezie pentru ca vreau sa fiu singur si vreau sa vorbesc cu oamenii.
Scriu poezie pentru ca in 1939 am ascultat la radio blues cintat de negri, Leadbelly si Ma Rainey.
Scriu poezie pentru ca ziarele scriu cu litere de-o schioapa despre o gaura neagra in centrul galaxiei noastre, sintem liberi sa o observam.
Scriu poezie pentru ca atunci cind sint singur, cint.
Scriu poezie pentru ca mintea mea se contrazice pe sine, in minutul acesta in New York, in clipa urmatoare in Alpii Dinarici.
Scriu poezie pentru  ca in capul meu se afla 10.000 de ginduri.
Scriu poezie pentru ca.
Scriu poezie pentru ca este cel mai bun mod de a spune ce ai minte in 6 minute sau intr-o viata. 

Am sarit special peste chestiile politice, dar am retinut un sfat catre tinerii poeti, dat cu ocazia unui festival de poezie, in 1986: “Nu beti pina muriti!”.

(SMS aparut in Dilemateca de iunie, ca raspuns la ancheta lui Marius Chivu. Dilemateca pe care mi-am cumparat-o de dimineata de la chiosc si apoi am uitat-o pe scaun in sala de asteptare la doctor, fara sa fi apucat sa citesc nimic, nici macar ce-au raspuns vecinii de blogosfera)

Deci, reiau:

Draga Matei Florian,

Nu ţi-am scris pînă acum nimic despre cartea ta, “Şi Hams şi Regretel”, pe blogul meu de SMS-uri pentru scriitori, aşa că o fac chiar aici, în paginile acestei reviste serioase, ca răspuns la o anchetă blogger-istică.

Dragă Matei Florian, unul dintre motivele pentru care nu ţi-am trimis nici un SMS este că nu ştiu cum să vorbesc despre o carte atît de frumoasă. Nu mă pricep deloc să decupez şi să lipesc etichete literare, să încadrez, să dau verdicte, să scormonesc după amănunte biografice şi referinţe livreşti. De altfel, nici nu e treaba mea să fac asta… Treaba mea de cititor cu blog e să mă entuziasmez cînd vreau eu, să zîmbesc amuzată sau înduioşată (piticii coloraţi au darul ăsta, de a smulge zîmbete), să nu-mi fie frică de lacrimi (picioarele pare se pricep de minune să-ţi rupă inima), să vibrez la tristeţi şi disperări, să fac pot să fac ţuşti! într-o poveste halucinantă şi sfîşietoare şi înapoi, în realitatea destul de seacă, în care scriitorii se refugiază în munţi şi cititorii pe bloguri.

Dragă Matei Florian, cartea ta a fost pentru mine o călătorie intensă şi scurtă (am citit-o cu nerăbdare într-o după-amiază foarte ploioasă). A fost ca şi cum m-aş fi dat într-un carusel descoperit în mijlocul unui parc de distracţii bizar, genul de parc pe lîngă care unii oamenii trec nepăsători. Pentru că-mi place la nebunie să mă dau în carusel pînă ameţesc de tot, e limpede de ce pentru mine cartea ta a fost una dintre cele mai frumoase. Nu doar româneşti, şi nu doar de anul trecut.

 Vera

Am rezistat eroic la tot felul de lepse, pentru ca mi-am propus sa nu amestec sms-urile cu alte obiceiuri bloggeristice, da’ acum chiar ca nu mai pot. Toata lumea (zumcaligraful, tlonienii,  verbiaj, teodora) isi pune zilele-astea de-un playlist de-nmormintare🙂

Eu vreau doar atit:

Pentru ca am lipsit multa vreme de la joaca de-a poezia de pe bloguri, pentru ca e simbata, pentru ca e o primavara noroasa, pentru ca stiu eu de ce. 

din cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burta:

“In fiecare seara faci tumbe. In fiecare dimineata ma cauti in bilute de sticla. Iti pun Bach si-o clipa iti par translucida. Am ochii mari si-n ei continente. Am pupile de creta si sub coaste ruleaza un film. Mai sus, catre minte, e-o usoara arsura. Seara beau lapte si sunt gata de lucru. Ma simt un ceasornicar cu usile-nchise. Sunt limpede si inima-mi ticaie.”