You are currently browsing the category archive for the ‘Epistole, serenade, declaratii’ category.

De fapt, nu vreau sa-ti scriu tie, ci eroinelor tale, care mi se pare ca sint, toate trei, fatete ale aceleiasi femei. Yaraah, Naama si Ella. Trei femei pe care le-am iubit si le-am urit, pe care mi-a venit sa le smulg dintre paginile cartilor, sa le imbratisez, sa le sterg lacrimile, sa le zgudui, sa le trag palme si iar sa le imbratisez, ca un fel de sora a lor, care le intelege nebunia si vulnerabilitatea si neputinta si disperarea si fericirea, ca o sora care a fost acolo cu ele, care s-a intepat de atitea ori in spinii care invelesc orice iubire, care a adunat cioburi si a incercat sa le lipeasca, sperind ca lucrurile se rezolva asa, care s-a lasat purtata de torente imposibil de stapinit, de regrete, de sperante, de sentimente care se contrazic, de vorbe dure si taioase ca pietrele si tandreturi vindecatoare.

Dragele mele, cred ca mult timp n-o sa mai pot citi nimic altceva…

“Am deschis usa. Ea s-a oprit din cantat si m-a privit. Pielea ei era si mai alba, ca sa-i primeasca stralucirea ochilor. Parul ei lins urma linia dreapta a spatelui. Mainile ei. Mainile ei albe, fine, scotandu-mi hainele in timp ce mainile mele scoteau hainele ei. Mainile mele trecand pe suprafata pielii ei. Mainile mele strangandu-i spatele. Mainile mele tinand strans bratele ei, cuprinzandu-le. Palmele mainilor mele cuprinzand bratele ei. Mainile ei infipte in ceafa mea. Mainile mele deschizandu-se, pierzandu-si puterea, apucand aerul. Mainile ei intinse pe covor. Timpul uitat in mainile noastre. Si mainile ei, vii. Mainile ei fiind animale, pisici, pasari, animale salbatice, pe clapele pianului. Si muzica impanzind tot salonul, tot aerul, toata lumea, inauntrul corpului meu gol, inlauntrul coastelor arcuite pe covor: muzica respirata.”

(Jose Luis Peixoto, Cimitirul de piane)

Si asta:

Noi doi incepem sa ne intelegem din ce in ce mai bine. Dar a fost greu, foarte greu, pina sa ajungem aici… Uite, de exemplu, ultima carte de-a ta pe care am reusit s-o dau gata (“Lotte la Weimar”) a fost un adevarat test de rezistenta si rabdare. Jumatate din ea m-am luptat cu cea mai crunta plictiseala. Toate paginile alea de discutii pretioase & pedante dintre fosta iubita din tinerete a lui Goethe (acum o batrina doamna respectabila, dar inca bintuita de nostalgiile unui amor neimplinit) si diverse personaje din orasul si anturajul lui Goethe au fost ca o doctorie amara, greu de inghitit. Numai ambitia si incapatinarea m-au putut face sa merg mai departe!

Apoi, incet-incet, povestea a inceput sa ma prinda. M-am atasat de batrina doamna Lotte. Am lacrimat impreuna cu ea la dineul ala scortos in care marele Goethe (un nesuferit plin de aroganta, te rog sa ma scuzi!) nici macar n-o baga in seama in timp ce saracuta de ea, la venerabila ei virsta, se gatise pentru el ca o scolarita emotionata.

Si, recunosc, sfirsitul e superb! O intorsatura la care nu m-as fi asteptat nici in ruptul capului. El isi lasa in sfirsit morga aia nesuferita la o parte si o asteapta in trasura, la iesirea de la spectacol (o fi Goethe arogant, dar totusi ce-i al lui e-al lui: e un mare romantic!). Si-acolo, in conversatia aia in care totul iese in sfirsit la iveala, in care sentimentele ascunse, tinute zeci de ani sub tacere si inabusite, tisnesc navalnic, in conversatia aia (chiar in ultimele pagini ale cartii) exista un foarte mic amanunt care m-a cucerit definitiv. El ii spune ei, la un moment dat, “iubito”. O singura data, dar cuvintul asta (care pare spus inconstient, aproape scapat din greseala) are o forta extraordinara, o forta in stare sa mature toti acei zeci de ani de tacere, de distanta, de dor nemarturisit. Cu un singur cuvint, se sterge batrinetea, se intoarce timpul inapoi, se reinnoada un fir pe care capriciile destinului il rupsesera prea devreme.

Ah, domnule Mann, asta a fost pentru mine unul dintre cele mai romantice momente din literatura si ma bucur ca am rezistat la aproape 200 de pagini ca sa ajung la el! Multumesc!

P.S. M-am tot gindit la o coloana sonora Goethe + Lotte = Love, dar nu-mi vine nici o idee…

(SMS aparut in Dilemateca de iunie, ca raspuns la ancheta lui Marius Chivu. Dilemateca pe care mi-am cumparat-o de dimineata de la chiosc si apoi am uitat-o pe scaun in sala de asteptare la doctor, fara sa fi apucat sa citesc nimic, nici macar ce-au raspuns vecinii de blogosfera)

Deci, reiau:

Draga Matei Florian,

Nu ţi-am scris pînă acum nimic despre cartea ta, “Şi Hams şi Regretel”, pe blogul meu de SMS-uri pentru scriitori, aşa că o fac chiar aici, în paginile acestei reviste serioase, ca răspuns la o anchetă blogger-istică.

Dragă Matei Florian, unul dintre motivele pentru care nu ţi-am trimis nici un SMS este că nu ştiu cum să vorbesc despre o carte atît de frumoasă. Nu mă pricep deloc să decupez şi să lipesc etichete literare, să încadrez, să dau verdicte, să scormonesc după amănunte biografice şi referinţe livreşti. De altfel, nici nu e treaba mea să fac asta… Treaba mea de cititor cu blog e să mă entuziasmez cînd vreau eu, să zîmbesc amuzată sau înduioşată (piticii coloraţi au darul ăsta, de a smulge zîmbete), să nu-mi fie frică de lacrimi (picioarele pare se pricep de minune să-ţi rupă inima), să vibrez la tristeţi şi disperări, să fac pot să fac ţuşti! într-o poveste halucinantă şi sfîşietoare şi înapoi, în realitatea destul de seacă, în care scriitorii se refugiază în munţi şi cititorii pe bloguri.

Dragă Matei Florian, cartea ta a fost pentru mine o călătorie intensă şi scurtă (am citit-o cu nerăbdare într-o după-amiază foarte ploioasă). A fost ca şi cum m-aş fi dat într-un carusel descoperit în mijlocul unui parc de distracţii bizar, genul de parc pe lîngă care unii oamenii trec nepăsători. Pentru că-mi place la nebunie să mă dau în carusel pînă ameţesc de tot, e limpede de ce pentru mine cartea ta a fost una dintre cele mai frumoase. Nu doar româneşti, şi nu doar de anul trecut.

 Vera

Oare ce s-a intimplat cu tine? De fapt, am vazut ce s-a intimplat: ai crescut. Ai 19 ani, un ten cam spalacit asa cum se cuvine unei tinere domnisoare din high-life-ul britanic, o rochie bleu-pal asa cum ai avut dintotdeauna, sub care nu porti jupon si pantalonasi de dantela, pentru ca, in ciuda destinului care pare a-ti fi trasat dinainte, esti inca o fetita aiurita si visatoare. Si, ma rog, nonconformista, pentru ca asta e ideea cu care domnul Tim Burton doreste sa se joace.

Draga Alice, poate tu stii sa-mi spui ce s-a intimplat mai departe in filmul asta. Dupa ce, incercind sa scapi de scortosul ala de lord cu probleme digestive alaturi de care ar trebui sa traiesti fericita pina la adinci batrinete, cazi din nou down the rabbit hole. E o lume incredibil de frumoasa, un spectacol cu detalii supradimensionate, pulsind de culoare si de efecte 3D. Si toate personajele din jurul tau sint delicioase, Palarierul (mai degraba extravagant, as zice, decit nebun…), Regina de Inima Rosie (o afurisita egoista si tiranica, simpatica in vulnerabilitatea ei de indragostita), Regina Alba (o pretioasa hollywoodiana careia i se face rau de la mirosul de singe de balaur), misterioasa si ironica pisica de Chesire, omida care fumeaza si spune adevaruri absolute si care seamana la fix cu… Yoda.

Daaar, si aici voiam sa ajung, draga Alice, e o lume coerenta 100 %. E o lume in care totul functioneaza perfect si explicabil, dupa legi logice, ba chiar dupa legi narative logice. Genul de legi dupa care e construit si – sa zicem – Stapinul Inelelor. Dar, draga Alice, unchiu’ Charlie nu a vrut niciodata sa construiasca o astfel de lume in povestea lui cea jucausa si plina de nonsensuri. Noi, fanii tai, am iubit la cartea asta tocmai absurdul din ea, tocmai incoerenta specifica visului, tocmai nebunia, jocurile de cuvinte, de sensuri, bizareria aproape suprarealista. Si tot noi, fanii vrajitorului Tim Burton, stiam ca numai el ar putea transpune toate astea in imagini. Noi n-am vrut o poveste coerenta construita dupa setul de reguli dramatice ale unui fantasy in care sa descoperim toate ingredientele care nu trebuie sa lipseasca dintr-o asemenea reteta (batalia foarte bine delimitata dintre Bine si Rau, o sabie cu un destin special, un Balaur bine ferecat care trebuie invins, probe prin care trebuie sa treaca eroul pentru a ajunge la batalia finala pe care – surpriza surprizelor! – o si cistiga…).

Desigur, m-am lasat sedusa de imagini, de spectacolul vizual, de efecte, de florile si fluturii pluteau cu gratie prin aerul cu miros de popcorn al salii de la IMAX, am intrat in poveste plina de entuziasm copilaresc, am si iesit apoi din poveste… Si am iesit… ooof, da, trebuie sa spun, am iesit dezamagita.

Asa ca, draga mea Alice, scot ceainicul meu de portelan cu floricele, imi fac un ceai rosu si ma duc inapoi la carticica mea cu tine. Si cit as vrea sa ma pot intoarce si la discul pe care-l stiam pe de rost in copilarie, pe vremea cind cintam impreuna: “Eu sint o fetita, ma cheama Alice/ Si unchiul meu Charlie o carte a scris/ Dar eu inca-s mica si nu stiu precis/ Aievea sint toate saaaau viiiis?”. Eu cred, draga Alice, ca e mai bine sa ramina doar un vis…

Te-am facut plicticos, pedant, didactic, m-am lamentat si m-am tinguit, am jurat sa te pastrez pentru la pensie, m-am alintat cit am putut, facind parada de superficialitatea mea, ca sa-mi ascund, de fapt, un soi de lipsa de chef temporara si chiar idee fixa, nu stiu de unde naiba ivita, ca eu n-as fi in stare sa te citesc. Chiar si blogul s-a nascut tot din aceasta idee fixa (dar asta e un lucru, cred eu, bun…). Ei, si acum, draga domnule Mann, iata ca a venit momentul sa recunosc ca ai cistigat 🙂

Am citit “Casa Buddenbrook”  intr-o saptamina, mi-a placut la nebunie, a fost la inceput ca unul dintre acele seriale linistite si domoale de la TVR, cu domni cu mustati si favoriti, domnisoare cu bucle si umbrelute, intrigi si pasiuni mocnite, peisaje reci, nordice si, deci, melancolice, serate fastuoase care intotdeauna desteapta bovarismul din mine si ma fac sa regret ca m-am nascut prea tirziu, intr-o epoca a colantilor, cizmelor UGG si discotecilor cu muzici bubuitoare si, deci, enervante. Stiu precis ca locul meu era acolo, ah, ce rochii as fi putut sa am, ce palariute, cum as fi suspinat dupa vreun locotenent cu mustatile frezate si ce frumos as fi dansat polca si vals! Dar n-a fost sa fie, domnule Mann, m-am nascut in secolul XX, mi-am luat de curind chiar si cizme UGG (o oroare, te rog sa ma crezi!), iar cartea ta e mult mai mult decit un serial de altadata de pe TVR. E atit de umana si-atit de trista, nu e deloc didactica si pedanta (cum crezusem eu la inceput). Si, culmea, am gasit si umor pe alocuri, sint pe acolo niste personaje teribil de comice. Stiu ca de-aici si pin’ la Muntele Vrajit e cale lunga, dar, domnule Mann, cred ca acesta e inceputul unei frumoase prietenii intre noi doi…

Cred ca totusi prefer sa te ascult. Cintind, daca s-ar putea. Sau, in fine, macar si citind. Citind, de exemplu, din “Moartea lui Bunny Munro”, cu vocea cavernos-melodioasa cu care-ti cinti baladele criminale. 

(Dar cum eu nu trimit (inca) esemes-uri cintaretilor, ci numai scriitorilor, ar trebui sa spun ceva despre carte, nu?)

La inceput era gata-gata sa nu-mi placa, pentru ca nu prea ma dau in vint dupa mizerabilisme si anti-eroi patetici si dezabuzati. Dar Bunny Munro si povestea sa reusesc sa se ridice deasupra acestui tipar plicticos. Sint momente de poezie pura, sint derapaje suprarealiste, sint scene pline de umor dark, si exista chiar un anume soi de duiosie. Lucrurile astea fac cartea sa fie destul de inegala, ca un cocktail care n-a fost bine amestecat. Dar gustul e bun. E cool. E efervescent. Da dependenta, astfel incit nu mai vrei sa lasi cartea din mina.

Cu toate astea, draga Nick Cave, cred ca nici o carte pe care ai putea s-o scrii nu se compara cu vocea ta, mai ales atunci cind isi imblinzeste forta picurind in ea nitica melancolie grava, precum in – sa zicem – “God is in the house”. Si n-o sa uit niciodata cea mai frumoasa melodie/duet de dragoste ever:

Nu prea e frumos ce-o sa fac, dar n-am incotro, o sa ma joc de-a telegraful fara fir:

Draga Cormac McCarthy,
Citit “The Road”. Placut. Puternic. Minimalist. Postapocaliptic. Poetic. Intunecat. Bonus: invatat verbe noi engleza. (ex. to shroud = a invalui)

Draga Julian Barnes,
Bifat “Papagalul lui Flaubert”. Incintata. Frivol. Jucaus. Spumos. Aflat multe chestii noi si interesante (ex. parerea lui Gustave despre trenuri). Facut pofta de recitiri.

Draga Juan Carlos Onetti,
Inceput “Viata scurta”. Abandonat. Cam plictisit. Totusi, placut stil. Sud-american. Emotional. Dens. Poveste greoaie si diluata. Poate mai incerc…

Update: Lasat naibii Ulysses, infulecat Moby Dick. 2 zile, 700 pagini. Batut record de pe vremea cind citeam Jules Verne. Fana forever! Aflat amanunte inutile pentru o femeie (ex. cum se  clasifica marsuinii, ce e aia un gam sau un waif, cum se transeaza un casalot). Caut urgent baleniera pentru imbarcare!

Bonus: cele mai cautate SMS-uri pe net sint cele “de mort” si “de tort”!

Si, la sfirsit, sfirsitul poeziei lui DE CE:

de ce m-ati dus de linga voi
de ce nu merge filelist
de ce nu ramin insarcinata
de ce nu vii comentariu
de ce nu ne-am tras-o pina acum (3 milioane cautari)
de ce nu merge hi5
de ce oare te-am cunoscut
de ce omul trebuie sa cunoasca schimbarile produse de anotimpuri
de ce am suferit
de ce pling bebelusii
de ce pling chitarele versurile
de ce plingi la nesfirsit
de ce plutesc vapoarele
de ce pling femeile
de ce pocneste biciul
de ce regimul alimentar nu este post
de ce reptilele nu clocesc oua
de ce Baltagul este roman mitic (cu variatiunea: politist)
de ce reprezinta manastirile importante centre culturale
de ce se zbate ochiul
de ce sughitam
de ce se electrizeaza parul
de ce trag clopotele mitica
de ce te-ai dus taticul meu
de ce ti-au inghetat sarutarile fierbinti
de ce traim (6 milioane cautari)
de ce toate domnisoarele
de ce toarce pisica
de ce uram barbatii
de ce urla cainii
de ce iubim femeile
de ce vrei sa lucrezi la noi
de ce vrei sa ma vezi ratacind printre strazi
de ce vrem sa fim bogati
de ce vorbim in somn
de ce vreau sa fiu profesor
de ce zboara avioanele
de ce zimbeste Mona Lisa
DE CE UIT??? (4 milioane cautari)

Unii oameni pur si simplu nu sint facuti sa traiasca pe lumea asta, au un destin tragic care-i urmareste toata scurta lor viata, o sensibilitate uriasa si coplesitoare prin care filtreaza lumea, facind-o sa se vada ca prin niste ochelari cu dioptrii gresite. Viata ca un cosmar continuu. Monstruoasa, cruda, cu scurte strafulgerari de frumusete aproape imposibil de suportat. Oamenii astia se consuma ca o luminare si mor tineri, dupa ce apuca sa scrie doar citeva carti, sa compuna citeva cintece sau sa picteze citeva tablouri. Sint un fel de stele cazatoare, chiar daca pentru destinul lor exista explicatii stiintifice si diagnostice medicale: TBC osos, gripa spaniola, epilepsie, niste nume care ascund de fapt neputinta lor de a trai in lumea in care traim cu totii.

Max Blecher a murit la 29 de ani rapus de TBC-ul care-l chinuise din frageda tinerete, Egon Schiele la 28 doborit de aceeasi gripa spaniola care-i ucisese iubita (dar gripa n-a fost o intimplare, fusese bolnavicios toata viata), Ian Curtis de la Joy Division s-a sinucis la 24, ravasit de epilepsie si angoase, cu inima sfisiata de vinovatie si impartita intre cele doua femei pe care le iubea.

Nu stiu de ce mi-au venit toti in minte acum, dupa ce am recitit “Intimplari din irealitatea imediata”, o carte pe care n-am bagat-o deloc in seama la vremea ei si care acum m-a intristat teribil. La fel ca filmul “Control” pe care l-am vazut anul trecut la TIFF, o bijuterie alb-negru despre lupta lui Ian Curtis cu el insusi, si ca tablourile lui Schiele vazute acum doi ani la Viena. Mi se pare ca fac parte cumva din aceeasi “familie”, au ceva sfisietor, un tip de sensibilitate pe care numai o suferinta extrema si atroce ti-o poate da. Se simte in contorsionarile personajelor lui Schiele, cu membre rasucite si priviri demonice, in vocea si gesturile lui Curtis, in vibratia intunecata a muzicii lui, in viziunile ireale si funambulesti ale lui Blecher.

… dar nu este, pentru ca mi s-ar fi parut, nu stiu de ce, usor impudic. Poate pentru ca tot ce scrie domnul acesta mi se pare, pur si simplu, coplesitor. Prima carte a fost “Intoarcerea caravelelor”, intr-o iarna. O carte de numai o suta si ceva de pagini, pe care am citit-o in mai mult de o luna, putin cite putin, ca si cum ai minca serbet pe ascuns dintr-un borcan pus la pastrare in camara (dar nu pentru ca ar fi fost lesinator de dulce, ci teribil de dens).

Acum, dupa ce am terminat “Ordinea naturala a lucrurilor”, declar cu mina pe inima ca as vrea sa citesc numai Antunes pina la sfirsitul vietii. Citeva motive care mie-mi sint suficiente: povestile intretesute (ca o dantelarie al carei model trebuie sa-l descoperi singur, in timp, pentru ca la prima vedere pare greu de descifrat), poezia picurata in fiecare rind ca o licoare magica, ardoarea cu care istoriseste orice amanunt, forta pe care o au lucrurile grave balansata perfect de ludicul suprarealist al unor scene si, last but not least, Portugalia lui Antunes, Portugalia fierbinte si magica care se proiecteaza deasupra cuvintelor si paginilor si pe care aproape o simti aievea.

Inutil sa mai spun cit de violent imi doresc sa vad si sa simt Lisabona de-adevaratelea…

P.S. 1 Numai din vina unui anume post de pe blogul tlonienilor si a muzicii care bintuie non-stop in lacasul acestora, am ajuns sa fiu din nou “tripata” pe David Bowie 🙂

P.S.2 Constat ca nu prea am trimis SMS-uri doamnelor si domnisoarelor scriitoare. Din motive obscure, prezenta lor este destul de slab reprezentata in biblioteca mea… Ma gindeam, dintr-un puseu de corectitudine politica, sa remediez situatia. Any suggestions?