You are currently browsing the category archive for the ‘Poeme pentru zile de luni’ category.

… si am tot vrut sa pun niste versuri din cartea asta, dar niciodata nu reuseam sa ma hotarasc care anume. aproape ca nu e pagina in care sa nu-mi placa ceva. si, ah, nu stiam ca poezia poate sa ma si binedispuna in asa fel 🙂

deci, la intimplare, pe sarite si alandala:

cit mai sint inca pe pace eu imi spun: bine-am venit

nu credeam s-ajung
a munci vreodata

ma indoiesc ca sa gindesc, gindesc ca sa exist, exist ca sa
scriu, scriu ca sa nu mai gindesc
ca sa traiesc cum traiesc
pentru gloria si/sau batjocura versului romanesc

altul mama nu va mai face, ziceti mersi ca e pace (cum nu
pentru multa vreme era daca-n loc de mandea un gingis han
va nastea).

cea mai intima pornire a mea: a renunta: s-o las balta
e dorinta mea cea mai veche si mai inalta

moartea, ca si soldatul, nu are viata personala
moartea, ca si viata, e o pierdere de vreme (si, pe alocuri,
de viata.)

astept sa dispar nu fac nimic, sint nimicul, sint tot, sint ceva
sint nimeni, sint cineva, sint un gind al meu cu privire la
iubita mea sint ce se vede pe ecran: o mina care trage din
raft un volum de stefan agopian: tache de catifea, o mina
miscind un volan pe-o sosea dintr-un stat american

“Am deschis usa. Ea s-a oprit din cantat si m-a privit. Pielea ei era si mai alba, ca sa-i primeasca stralucirea ochilor. Parul ei lins urma linia dreapta a spatelui. Mainile ei. Mainile ei albe, fine, scotandu-mi hainele in timp ce mainile mele scoteau hainele ei. Mainile mele trecand pe suprafata pielii ei. Mainile mele strangandu-i spatele. Mainile mele tinand strans bratele ei, cuprinzandu-le. Palmele mainilor mele cuprinzand bratele ei. Mainile ei infipte in ceafa mea. Mainile mele deschizandu-se, pierzandu-si puterea, apucand aerul. Mainile ei intinse pe covor. Timpul uitat in mainile noastre. Si mainile ei, vii. Mainile ei fiind animale, pisici, pasari, animale salbatice, pe clapele pianului. Si muzica impanzind tot salonul, tot aerul, toata lumea, inauntrul corpului meu gol, inlauntrul coastelor arcuite pe covor: muzica respirata.”

(Jose Luis Peixoto, Cimitirul de piane)

Si asta:

Ce mi-a placut dintr-un poem tirziu de Allen Ginsberg (scris in 1984) numit “Improvizatie in Beijing”. 

Scriu poezie pentru ca sufar, m-am nascut pentru a muri, pietre la rinichi, tensiune arteriala ridicata, toata lumea sufera.
Scriu poezie pentru ca ma simt confuz nestiind ce gindesc ceilalti.
Scriu poezie pentru a face un portret exact propriei mele minti.
Scriu poezie pentru ca vreau sa fiu singur si vreau sa vorbesc cu oamenii.
Scriu poezie pentru ca in 1939 am ascultat la radio blues cintat de negri, Leadbelly si Ma Rainey.
Scriu poezie pentru ca ziarele scriu cu litere de-o schioapa despre o gaura neagra in centrul galaxiei noastre, sintem liberi sa o observam.
Scriu poezie pentru ca atunci cind sint singur, cint.
Scriu poezie pentru ca mintea mea se contrazice pe sine, in minutul acesta in New York, in clipa urmatoare in Alpii Dinarici.
Scriu poezie pentru  ca in capul meu se afla 10.000 de ginduri.
Scriu poezie pentru ca.
Scriu poezie pentru ca este cel mai bun mod de a spune ce ai minte in 6 minute sau intr-o viata. 

Am sarit special peste chestiile politice, dar am retinut un sfat catre tinerii poeti, dat cu ocazia unui festival de poezie, in 1986: “Nu beti pina muriti!”.

Pentru ca am lipsit multa vreme de la joaca de-a poezia de pe bloguri, pentru ca e simbata, pentru ca e o primavara noroasa, pentru ca stiu eu de ce. 

din cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burta:

“In fiecare seara faci tumbe. In fiecare dimineata ma cauti in bilute de sticla. Iti pun Bach si-o clipa iti par translucida. Am ochii mari si-n ei continente. Am pupile de creta si sub coaste ruleaza un film. Mai sus, catre minte, e-o usoara arsura. Seara beau lapte si sunt gata de lucru. Ma simt un ceasornicar cu usile-nchise. Sunt limpede si inima-mi ticaie.”

 

 

Ioan Flora, Tabieturi

 

Zilnic, la unsprezece fix, domnul Struțocamil

își punea impasibil

pardesiul, pălăria, umbrela și fularul de mătase

în cuierul de la intrare al “Cafenelei vechi”

de pe bulevard

și comanda, printr-o simplă plecăciune

abia sesizabilă

obișnuita licoare, se așeza la masă apucînd

cu dreapta

din suportul de bambus și alamă ziarul

de dimineață.

Se emoționa usor de fiecare dată cînd,

la rubrica mondenă,

avea să se poticnească de numele unei rude

apropiate sau

al unui prieten declanșînd cîte un inofensiv

scandal public,

înecîndu-se la un dejun pe iarbă, detronînd

un unchi nonagenar.

Zilnic, la douăsprezece fix, domnul

Struțocamil își ridica

din cuierul cafenelei pardesiul, pălăria,

umbrela și fularul

negru de mătase și ieșea pe bulevardul spuzit

de lume,

savurînd, numai el știe cu cîta plăcere, arta

de a trăi intens,

întîlnirea cu mulțimea de bărbați și femei

manifestiîdu-și

zgomotos trecerea fulgerătoare prin lumea

adevărată.

Și nimic nu putea să-i stîrnească o îndoială

cît de mică

cum că tot ceea ce vede nici măcar n-ar exista,

cum se străduiau

să-l convingă unii și alții.

Asadar:

Serban Foarta, Despre eternul pheminin

 

Doamnele au panglici, doamnele au franjuri,
Doamnele fionguri si umbrele au:
abajururi rosii, parasut-oranjuri,
de la Viena, Lipsca, Amburg si Breslau.

Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,
doamnele invidiosincrazii mai au:
unele vad rosuri, altele oranjuri,
unele vad dublu, cestelalte blau.

Si-au adus pompierii, si s-au dus de mina,
dupa apa pina, pina la La Manche:
Stingeti rujul! Puneti la oranjuri frina!
Ochiul se inchide,-al doamnelor etans.

Sint o persoana organizata, asa ca incep de dimineata:

din “Floarea de menghina”, de Svetlana Carstean, pe la pagina 18.

 

Pe Birzoies m-am razbunat, dar oare de ce o fi fost prea tirziu sa iau o prajitura? Tocmai eu care am primit un tort supraetajat de la printul Akihito al Japoniei, intr-o cofetarie de lux.
Alt vis al meu:  Orice fetita isi viseaza printul. Eu: pe un oarecare Akihito.
Eu am spus: doua prajituri (ma si gindeam ce sa aleg: amandina, africana, dobos, savarina sau, nebunie, choux a la creme).
Dar voiam, de fapt, ceva foarte cremos, foarte insiropat, foarte mare. O PRAJITURA URIASA.
Dar n-am avut curajul nici sa ma gindesc la asta, stiam ca e imposibil.
L-am auzit atunci pe printul Akihito al Japoniei:
“Un tort supraetajat pentru domnisoara
in rochita albastra”.
Pe care tot el mi-o daruise.
Si-atunci s-au dus vinzatoarele acolo in spate, unde altadata vazusem atelierele cu bancurile de lucru adormite sau doar somnoroase si, la scurt timp, au iesit cu un tort imens, atit de greu incit abia il puteau duce. Printul imi cerea, in felul acesta, mina.
Tortul era viu colorat si inainta amenintator catre mine. Stiam de pe atunci ca n-am sa-l pot termina niciodata.
Printul Akihito al Japoniei
ma privea nerabdator. Eu insa intirziam
vazind tortul in fata mea. Pe print
il zaream doar aplecindu-ma intr-o parte sau alta.
Era acoperit cu totul de TORT. Dar eu stiam
ca ma privea nerabdator.
Am schitat un gest slab
catre lingurita
minuscula
de pe masa
rotunda
ca si tortul,
rotund ca si luna,
frumoasa ca si fata pe care
o iubesc!
Ar fi spus el.
M-am gindit cu groaza la prima
inghititura si am simtit deja un nod in git.
Am inceput sa trag de timp, sa socotesc
cite inghitituri ar putea fi
cu lingurita
cea minuscula.
Printul era japonez, avea atita rabdare. M-ar fi
asteptat pina cind as fi sfirsit.
Iar cind mi-a fost cel mai greu
cu numaratul, cineva s-a indurat de mine
si tortul a disparut ca si Printul
Akihito
al Japoniei, care ma privea infricosator.
Si m-am trezit din vis.

Desigur ca n-am ramas indiferenta la tsunami-ul din ultimele simbete, inceput din joaca de domnisoara Luiza  si continuat de domnul caligraf, zum, whitenoise si altii la fel de poetici.

Nu ca vreau eu sa fiu mai cu motz, dar la mine simbata nu prea e zi de bloggerreala. Simbata e zi de huzurit in hamac la tara, intr-un loc unde nu s-a inventat inca netul, e zi de joaca, de spus povesti (in soapta, pe inserat), de dat in leagan si de colorat. Asa ca m-am gindit mai bine sa inveselesc diminetile de luni, care nu prea aduc, de altfel, nimic (prea) bun…

O sa incep cu o doamna poetesa si cerceii ei, nu de alta, dar mi se apropie si mie vremea despre care zice dinsa. Asadar:

 

Doina Ioanid, E vremea sa porti cercei

Femeia la treizeci de ani. Virsta imatura, cind inca iubitul te inconjoara ca o apa calda. Ziua de vara de dupa perdele prafuite. E vremea sa porti cercei. Urechile insa refuza, se umfla. Atirna grele ca niste ghivece. La treizeci de ani, urarea sa faci copii frumosi te turteste de tot. Sa cresti copii ca sa uiti ca te asteapta serile nesfirsite, cu poze inramate pe pereti, ca sa uiti de trupul mototolit, de frica dospind in maruntaie, de iluziile care-ti dau tircoale. Te impotrivesti cu blindete: mai sint atitea de facut.

 

P.S. Eu cred ca lumea ar fi muult mai frumoasa daca ne-am alege cu totii cite o zi de poezie.

Read the rest of this entry »