You are currently browsing the tag archive for the ‘thomas mann’ tag.

Noi doi incepem sa ne intelegem din ce in ce mai bine. Dar a fost greu, foarte greu, pina sa ajungem aici… Uite, de exemplu, ultima carte de-a ta pe care am reusit s-o dau gata (“Lotte la Weimar”) a fost un adevarat test de rezistenta si rabdare. Jumatate din ea m-am luptat cu cea mai crunta plictiseala. Toate paginile alea de discutii pretioase & pedante dintre fosta iubita din tinerete a lui Goethe (acum o batrina doamna respectabila, dar inca bintuita de nostalgiile unui amor neimplinit) si diverse personaje din orasul si anturajul lui Goethe au fost ca o doctorie amara, greu de inghitit. Numai ambitia si incapatinarea m-au putut face sa merg mai departe!

Apoi, incet-incet, povestea a inceput sa ma prinda. M-am atasat de batrina doamna Lotte. Am lacrimat impreuna cu ea la dineul ala scortos in care marele Goethe (un nesuferit plin de aroganta, te rog sa ma scuzi!) nici macar n-o baga in seama in timp ce saracuta de ea, la venerabila ei virsta, se gatise pentru el ca o scolarita emotionata.

Si, recunosc, sfirsitul e superb! O intorsatura la care nu m-as fi asteptat nici in ruptul capului. El isi lasa in sfirsit morga aia nesuferita la o parte si o asteapta in trasura, la iesirea de la spectacol (o fi Goethe arogant, dar totusi ce-i al lui e-al lui: e un mare romantic!). Si-acolo, in conversatia aia in care totul iese in sfirsit la iveala, in care sentimentele ascunse, tinute zeci de ani sub tacere si inabusite, tisnesc navalnic, in conversatia aia (chiar in ultimele pagini ale cartii) exista un foarte mic amanunt care m-a cucerit definitiv. El ii spune ei, la un moment dat, “iubito”. O singura data, dar cuvintul asta (care pare spus inconstient, aproape scapat din greseala) are o forta extraordinara, o forta in stare sa mature toti acei zeci de ani de tacere, de distanta, de dor nemarturisit. Cu un singur cuvint, se sterge batrinetea, se intoarce timpul inapoi, se reinnoada un fir pe care capriciile destinului il rupsesera prea devreme.

Ah, domnule Mann, asta a fost pentru mine unul dintre cele mai romantice momente din literatura si ma bucur ca am rezistat la aproape 200 de pagini ca sa ajung la el! Multumesc!

P.S. M-am tot gindit la o coloana sonora Goethe + Lotte = Love, dar nu-mi vine nici o idee…

Te-am facut plicticos, pedant, didactic, m-am lamentat si m-am tinguit, am jurat sa te pastrez pentru la pensie, m-am alintat cit am putut, facind parada de superficialitatea mea, ca sa-mi ascund, de fapt, un soi de lipsa de chef temporara si chiar idee fixa, nu stiu de unde naiba ivita, ca eu n-as fi in stare sa te citesc. Chiar si blogul s-a nascut tot din aceasta idee fixa (dar asta e un lucru, cred eu, bun…). Ei, si acum, draga domnule Mann, iata ca a venit momentul sa recunosc ca ai cistigat 🙂

Am citit “Casa Buddenbrook”  intr-o saptamina, mi-a placut la nebunie, a fost la inceput ca unul dintre acele seriale linistite si domoale de la TVR, cu domni cu mustati si favoriti, domnisoare cu bucle si umbrelute, intrigi si pasiuni mocnite, peisaje reci, nordice si, deci, melancolice, serate fastuoase care intotdeauna desteapta bovarismul din mine si ma fac sa regret ca m-am nascut prea tirziu, intr-o epoca a colantilor, cizmelor UGG si discotecilor cu muzici bubuitoare si, deci, enervante. Stiu precis ca locul meu era acolo, ah, ce rochii as fi putut sa am, ce palariute, cum as fi suspinat dupa vreun locotenent cu mustatile frezate si ce frumos as fi dansat polca si vals! Dar n-a fost sa fie, domnule Mann, m-am nascut in secolul XX, mi-am luat de curind chiar si cizme UGG (o oroare, te rog sa ma crezi!), iar cartea ta e mult mai mult decit un serial de altadata de pe TVR. E atit de umana si-atit de trista, nu e deloc didactica si pedanta (cum crezusem eu la inceput). Si, culmea, am gasit si umor pe alocuri, sint pe acolo niste personaje teribil de comice. Stiu ca de-aici si pin’ la Muntele Vrajit e cale lunga, dar, domnule Mann, cred ca acesta e inceputul unei frumoase prietenii intre noi doi…